Hienele trecutului – ucigasii mancatori de oase

Ne sunt familiare chiar daca nu le-am vazut in realitate. Confortabil, din fata ecranului T.V., urmarim povestea de succes a hienelor din savanele africane. Pradatoare care isi disputa suprematia clipa de clipa alaturi de lei, leoparzi si caini salbatici. Sunt carnivore, sunt feroce, insistente, necrutatoare si curajoase. Gandul de a poposi chiar si pentru cateva minute in mijlocul lor provoaca instantaneu frica. Frica simtita din plin de stramosii nostri care cadeau deseori prada stramosilor lor…

Cei ce macina oase…
Aparitia si parcursul existential al hienelor pe Terra este o adevarata saga despre competitivitatea, persistenta, curajul si specializarea unuia dintre cele mai redutabile familii de mamifere carnivore. Hienele, ca toate carnivorele de altfel, descind la randu lor din insignifiantul Cimolestes, un mic mamifer omnivor, absolut primitiv, care traia in urma cu circa 85 milioane ani. Cimolestes a fost de fapt primul animal care prezenta o serie de dinti care actionau ca niste foarfece puternice, capabile sa proceseze atat coaja dura a nucilor, cat si oasele prazilor. Semnalul pentru dezvoltarea si aparitia celor mai performante falci destinate zdrobirii oaselor solide, fusese deja dat!

• Incotro te indrepti, Homo sapiens?
• Rinocerul lanos. Tancul viu al Preistoriei

In ciuda aparentei lor fizice asemanatoare cu cea a unui caine masiv, cu trasaturi ingrosate, aparent grotesti, hienele sunt mult mai asemanatoare felinelor decat cainilor salbatici sau lupilor. Familia lor, a Hyaenidae-lor, cum le denumesc specialistii, face parte din Subordinul Feliformia din cadrul Ordinului Carnivora. Grupul Feliformia contine familiile felinelor, mangustelor, suricatelor, genetelor si civetelor. Astfel pe baza asemanarilor fiziologice, hienele apartin taxonului Feliformia, opus carnivorelor din Subordinul Caniformia, compus la randul sau din ursi, vulpi, caini salbatici, lupi, jderi, bursuci, hermeline, vidre.

Prima hiena tipica era un animal de mici dimensiuni denumit Pliovirerrops, care a trait acum 22-20 milioane ani. Plioviverrops, in ciuda infatisarii sale modeste, era un carnivor cu trasaturi arhaice de hiena, concretizate in special in forma tipica a urechii si tipul de dentitie. Plioviverrops se putea catara usor in copaci, avea gheare retractile precum felinele si se hranea cu mici animale vertebrate, fructe, nuci, insecte si cadavre. Din acel moment evolutia hienelor a fost ascendenta, ajungandu-se la specii de dimensiunea unui leu actual , cu o muscatura mai puternica decat a oricarui mamifer carnivor aparut vreodata.

Spre mijlocul perioadei Miocenului, clanul hienelor si-a atins varsta de aur. Cercetatori consacrati, precum James Werdelin si Michalis Solounias, au descoperit ca in timpul acelei perioade, traiau numai putin de 24-30 de specii de hiene, comparativ cu cele 4 specii care se straduiesc sa supravietuiasca in prezent. Toate hienele extincte astazi erau raspandite pe un teritoriu imens care includea la acea data Eurasia si Africa. Primele hiene tipice au aparut in Africa in timpul Miocenului tarziu, provenind in stramosi care au patruns in Continentul Negru din Eurasia. Prima hiena din grupa hienelor spargatoare de oase, a fost Adcrocuta eximia, stramos direct al tuturor hienelor de talie mare, care s-au numarat printre cei mai temuti predatori din Pleistocen

Carnasiere la superlativ – Hienele gigantice!
Fenomenul gigantismului, atat de raspandit in randul animalelor extincte, a fost prezent si in randul hienelor. Astfel se detaseaza net figura lui Pachycrocuta brevirostris, cea mai mare si mai puternica specie de hiena dscoperita pana in prezent. Cu un fizic mai impozant chiar decat al speciei Dinocrocuta gigantea, Pachycrocuta a dominat savanele si campiile din perioada tranzitionala dintre Pliocenul mijlociu si Pleistocenul mediu. Cu alte cuvinte, pe o perioada de timp cuprinsa intre 3 milioane si 500 000 ani in urma, acesta a fost nu doar regele neincoronat al tuturor speciilor de hiene, ci si unul dintre cele mai de temut carnivore care atentau la insasi existenta primilor hominizi. Fosilele sale alcatuite in principal din fragmente craniene si vertebre au fost descoperite in cadrul a numeroase situri paleontologice din Eurasia, precum si sudul si estul Africii.

Daca cea mai mare hiena din zilele noastre, hiena patata (Crocuta crocuta) din savanele africane, atinge o greutate maxima de 70-80 kilograme, redutabila Pachycrocuta brevirostris cantarea in medie 113-150 kilograme, aproximativ greutatea unei leoaice. Dupa toate probabilitatile, Pachycrocuta vana in grupuri mici de 4-7 exemplare. Printre prazile sale se numarau, cerbi, cai salbatici, hipopotami, rinoceri si chiar pui si tineret de elefanti. Pachycrocuta era si un mare consumator de cadavre. Dentitia sa permitandu-i sa consume fara probleme chiar si cele mai masive oase din carcasa unui elefant! Studierea craniilor sale ofera un exemplu direct al celei mai eficiente masinarii de zdrobit si procesat oase creat vreodata de Natura. Numele sau – brevirostris (cu bot scurt), induce un nou argument in favoarea puterii neegalate a muscaturii acestei specii de hiena enorma.

Botul scurt, solid si compact al hienei uriase actiona ca un set de parghii ale carui brate cat mai scurte adaugau un plus de putere muscaturii. Pe langa botul scurt, Pachycrocuta mai poseda si o pereche de muschi maseteri absolut imensi care acopereau aproape intregul craniu. Acest ansamblu impresionant al muschilor masticatori era ancorat pe o creasta sagitala inalta situata in prelugirea calotei craniene. Datorita acestor date biometrice, animalul insfacat de acest carnivor teribil avea o soarta dura… dar scurta. Nicio prada nu reusea sa scape de inclestarea de otel a gurii unei Pachycrocuta. Dintii sai, inclusiv incisivii care sunt marunti la restul mamiferelor, erau parca nefiresc de grosi si solizi. Caninii erau surprinzatori de lungi pentru o hiena, argument in plus pentru supozitia care sustine caracterul de ucigas eficient al acestui carnivor. Setul de masele este absolut impresionant. Pentru spargerea oaselor erau folositi premolarii masivi, iar macinarea oaselor intra in sarcina molarilor.

Pachycrocuta a fost probabil cel mai mare cosmar pe care au trebuit sa-l infrunte Oamenii de Pekin (Homo erectus pekinensis), o specie de hominizi care au trait in China. Pesterile Zhoukoudian si Longhushan din China de astazi ofera o serie de fosile ale acestor oameni care prezinta urmele coltilor teribilei fiare… In acele locuri s-au descoperit pana si excremente fosilizate de Pachycrocuta brevirostris, excremente care la o analiza mai atenta s-au dovedit compuse din resturi de oase umane.

Hiene de pestera, neanderthalieni si Cro-Magnoni…
Pe langa mult mai cunoscutii ursi de pestera, lei si leoparzi de pestera, mamuti, cai salbatici si rinoceri lanosi, Megafauna Cuaternarului european mai cuprindea in randurile sale, inclusiv hiene. Extrem de asemanatoare cu hienele patate de astazi, hienele de pestera (Crocuta crocuta spelaea) erau diferite totusi in unele aspecte comportamental-fiziologice de hienele pe care le vedem in mod curent in cadrul documentarelor despre animale. Desi a fost descrisa initial drept o specie distincta de hiena patata, in urma unor studii recente, specialistii au descoperit ca hiena de pestera nu era decat o subspecie a hienei patate, adaptata la condiile de trai din timpul glaciatiunilor. Cea mai mare diferenta dintre cele doua tipuri de hiena, consta in proportiile membrelor. Astfel, hiena de pestera avea humerusul si femurul mai lungi decat cea din Africa, probabil o diferenta datorata unui habitat mai abrupt decat campiile africane. Nu se cunoaste sigur daca hienele Epocii de Gheata traiau in clanuri sau erau animale preponderent solitare.

La fel ca hienele de azi, aveau obiceiul de a depozita oasele si coarnele prazilor in adancul vizuinelor, aceste resturi servind fie ca rezerve de hrana, fie ca obiecte de joaca pentru pui. Hienele de pestera traiau intr-un areal imens, din nordul Chinei pana in Spania si Insulele Britanice. Studiile paleontologilor au relevat ca prada favorita a hienelor eurasiatice erau caii salbatici ai lui Przewalski, singura specie de cai salbatici din lume care mai traieste doar in cateva rezervatii din Mongolia si China. Circa 16-51 % din totalul animalelor vanate de hiene erau caii lui Przewalski. Hienele de pestera erau vanatori curajosi, atacand chiar si masivii rinoceri lanosi, ale caror oase sfarmante au fost descoperite in pesterile frecventate de hiene. Renii erau la randul lor haituiti si cautati de hiene. Bizonii diluviali in schimb, erau evitati probabil datorita comportamentului lor belicos.

Acesti pradatori de succes erau deosebit de numerosi in nord-estul Asiei, unde reusisera sa se impuna drept cei mai importanti carnivori. Intre leii de pestera si hienele de pestera exista o relatie de competitivitate interspecifica, in urma careia leii atacau hienele si viceversa. Situatie asemanatoare cu cea din prezent in care leii si hienele din Africa nu se tolereaza reciproc. Recent, paleontologii au descoperit ca hienele erau responsabile pentru dezarticularea si sfaramarea scheletelor de ursi de pestera. La sfarsitul iernii, cand hrana era rara, hienele cautau cadavrele ursilor de pestera morti in timpul hibernarii.

Oamenii de Neanderthal au intrat imediat in conflict cu hienele cu care se luptau pentru ocuparea pesterilor. Pe langa acest aspect, hienele si neanderthalienii isi furau reciproc unii altora prazile doborate. Balanta se inclina in functie de numarul crescut de membri ai fiecarei tabere sau de intensitatea senzatiei de foame… In multe pesteri s-au observat ocupari alternative a acestor fenomene carstice de catre neanderthalieni si hiene. Hienele s-au dovedit a fi printre cei mai mari dusmani atat ai neanderthalienilor cat si a Oamenilor de Cro Magnon, existand numeroase dovezi paleontologice in acest sens. Unii specialisti sugereaza ca insasi migratia oamenilor in America de Nord prin stramtoarea Beringia a fost declansata de atacurile hienelor asupra populatiilor umane siberiene.

Odata cu declinul campiilor ierboase din Eurasia, petrecut acum 12 500 de ani, a inceput si disparitia graduala a speciei hienei de pastera care s-a vazut lipsita de prazile specifice. Ultimele hiene din Europa au disparut acum 14.000- 11.000 de ani. Hiena de pestera a fost unul dintre cei mai frecventi pradatori din Muntii Carpati, dupa cum o atesta si descoperirile osteologide dintr-o seama de pesteri de la noi din tara. Putem chiar afirma ca unele dintre cele mai bine pastrate fosile de hiena de caverna au fost descoperite in unele dintre formatiunile carstice din muntii nostri. Astazi, nu mai intalnim fioroasele carnivore prin padurile din Carpati. Hohotul lor sinistru de ras a ramas insa imprimat in peretii pesterilor alaturi de oasele risipite de valtoarea mileniilor…

Revino maine pentru un nou episod!